Posted on

priveam crucile pe întunericul pământului

şi păsări reci cântau din nebunia lor de seară silfidă

vaiete şi spuse, spoite cu lacrimi pe feţe

şi cenuşă stricată de om, în pene.

apuneam cu milă în soarta mea de călător, 

strângând frunzele în mâini eliberate de nimicuri

 şi dansând tacit în mintea înghiţită de suflet

căutând încă acele mărgele dintre pleoape, desprinse din iad.

surâdeau negrele, cu vuietul vegetaţiei subtile

şi al văilor susmărite murmur 

şi-al cerbului de codru sumbru

prin care se intonau blesteme corăbierilor

maleficii violatori de lemn virgin cu aşchii,

ce pluteau acut, spasmodic

plimbându-se pe limbi de ceas

dar scriind barbarism erotic.

frenezie priveau acele aripi încleştate pe ochi, 

în paşnicul trăznet de intemperie…

pământul cutremura până şi cerul de rea voinţă, 

pulberea de boltă, suspina prin a sa vrajă

şi devenise un ritual, a ploua cu necinste pe biblie…

…în timp ce-n altă parte, colb cu colb se săruta 

în aer, la o margine, de geam, neatins a carne,

mirositor de pânze şi insecte cu picioare

fără aripi pe corpul lor.

înfăptuiau chiar linia neclară

a unei case lirice, cu aramă, din zgură, 

pe umbră, într-un tapet de tiran

în vreme ca aceasta, când

se scria necontenit vorba aflată, 

pusă deoparte de la o zeiţă mortuară

că şi eu sunt blestemată

să aştept timpul pentru noaptea 

ce nu va mai permite dimineţi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s