Vînzătorul de lumînări

Lumina… Era un cuvînt neînsemnat pentru acele vremuri. Oamenii se depărtau unii de ceilalți, nemaivrînd să nască povești pe urmele lor. Munceau înzecit timorîndu-se nespus în confortul închipuit. Nu căutau lumina, iar la finele unei zile, nu împrăștiau și nici nu lăsau ca aceasta să intre în minte, iar sufletul lor se gîrbovise deja în… Read more.

Era o seară

Era o seară, una ca oricare alta, în care ne plimbam.

Eu şi gândurile mele. Serile din noiembrie nu au acelaşi gust, însă în decembrie, toată imaginaţia prinde viaţă sufocând, se preface într-un zmeu înnegrit, deşi ,stătut ,până-ntr-un moment, în aparenţe senine. O seninătate străină. Atmosfera, temperature serii, caracterizate de o răcime seacă. Nu mai ningea, se domolise după ce am deschis poarta cu drum către conac. Lăsasem în urma mea o alee şerpuită, pietroasă, sticluită, mânată de pulbere de gheaţă dintr-un loc într-altul. Mă făcea să îmi pierd echilibrul, să nu mai ştiu de mine, iar ceva îmi spunea să nu fac urme în zăpadă. Aş fi stricat peisajul menit unui basm pe care nu l-ar fi meritat nimeni. Urmele duc către o poveste, truda este mai presus de aceasta.  Stratul de nea era cuminte şi felinarul luminând glacial denota acel sec al ţinutului. De o parte şi de cealaltă a cărării se întindeau perspective albe, imaculate, rămase virigne căci animalele nu îndrăznesc  vreodată să umble prin preajma conacului. Îngropate în zăpadă, trunchiuri de copac  întunecate, severe prin neîndurarea creşterii lor… Arătau ca şi poalele rochiilor violet  dantelate ale zânelor, mulânduse pe trup cu talie din ce în ce mai subnutrită. Îmi imaginam pe dedesubt cum arată rădăcinile lor, ca un schelete de picior, rămuros, prelung, fără de pantofi… Eleganţa negrului din acel loc parcă părăsit, îmi inducea o stare protocolară, de ceremonial subtil. Observând asta, doar un gând mi-a trebuit, şi felinarele s-au stins. Urmase o beznă cumplită, mărşăluindu-mi doar lumina Lunii şi stelelor pe obraji. Nu posedam vreo sursă de lumină sau căldură. Mă întrebam de ce anume m-aş putea sprijini. Simţeam fluturii serii mocnind şi învârtindu-mi-se prin stomac. Am răsuflat temător şi cu greu, trecându-mi degetele prin păr. Un junghi ca de ghimpe mă răpuse din respirare. Am simţit cum gheaţa mi s-a spart sub picioare şi parcă cioburi şi stele îngheţate năvăliră penetrant prin toate căptuşelile, îmi atinse pielea. Căzusem, trasă de o forţă, de parcă un covor imaginar sălăşluia sub picioare; fusese tras într-un sfârşit. Simţeam teama şi frigul, începuseră cele mai groaznice mâncărimi care mă înnebuneau, în spate, de-a lungul şinei spinării. Nu puteam ajunge acolo, dar denivelările osoase primeau cu căldură punctele roşii, umflate. Complotau împotriva mea. Obrajii ardeau şi inspiram des. Mă şi priveam din exterior, gâfâind uşor, clipind, lipsită de ajutorare, şi drept să spun, mi-era jenă de mila pe care mi-o inspiram. Dar aşteptam.

După un timp deodată, felinarele se aprind ca într-un cor magnific; îmi învelea fiinţa de data asta cu căldură şi apatie, luminând restul peisajului care îmi profana, parcă, sănătatea fizică, dar îmi încorona plăceri de nedescris. Răbdarea mea fusese copleşitoare. Simţeam felinarele ca şi când făceau parte dintr-o ligă a zeilor, pe rând voind să mă supună torturii de seară. Eram copil…

Mergeam alene şi melodii, refrene din memorie  îmi zornăiau conştiinţa, urechile mele ascultau liniştea însă. O savuram cu cât se adâncea, să-mi caute nările, să mă lase la ananghie. Era atât de linişte, încât nu îmi auzeam respiraţia. Notele musicale mă invadau nobil şi îmi potriveau simţurile, circulaţia, erau invitate la dans. Când mă apropiasem de treptele conacului, m-am oprit în loc zâmbind. Mi-am scos pantofii şi i-am azvârlit în partea dreaptă a ţinutului, printre crengi. Un ecou din aer se auzise când făcusem aruncarea. Dar părea că i-aş fi aruncat atât de sus, încât mi s-ar fi întors lovindu-mă-n moalele capului ori nu ar mai fi atins vreodată pământul. Nu auzisem prăbuşirea lor în zăpadă. Goliciunea picioarelor, privind-o… îmi inducea şi mai mult starea muzicală, prelungă, simfonică… albul mă învelea, mă invita la un vin şi tot ceea ce era de făcut era să fierb până m-aş fi smuls  de  mine. Eu, de mine, din mâinile mele. Şi m-aş fi purtat printre oameni până găseam sufletul. Să-l port spre o taină aidoma, într-o seară ca aceea dintr-un vis ca acela, cu un conac gol şi gerul aşteptând-o.

Urcasem treptele reşedinţei împăienjenite în canturile geamurilor semicirculare, admirând strălucirea iernii mereu albe care se instalase precum o binecuvântare în praful moleşit de pe sticlă.  Un fel de garduri subţiri şi intense înveleau geamurile, iar împrejmuirile lor aveau culoarea pământie.  Acoperişul era vişiniu, din lemn puternic şi lucrat. Îl priveam mai bine şi mi se părea că sunt în faţa unui castel măreţ.  Ştiam să admir modelul acoperişului, era un fel de măzgălitură pătrunsă în lemn, o figură geometrică piramidală mărginită cu bucăţi de cărămidă cioplită, iar vârful… Semăna cu un felinar de cimitir. Se afla acolo o fereastră mică prin comparaţie cu celelalte, prăfuită şi ea, dar cu geam alburiu spart într-un colţ. Mă gândeam că dacă aş fi atins acea porţiune, aş fi simţit-o ca pe o cutiuţă preţioasă. Uşa era înfundată în piatră, materialele din care conacul era ridicat se numărau pe degete. Se afla o fineţe în acea diversitate barbară. M-am oprit la a treia treaptă neştiind exact ce ar fi urmat, ceea ce doream, priveam locul pe care tălpile goale împietreau de ger. Treptele erau de asemuit cu nişte cavouri închise, văzute de la suprafaţă. Priveam ceea ce nu ar fi fost al meu niciodată, totuşi făcând parte din seara mea… Cerul, o mantie nespus de matură prin culoarea ei, sidefurile cutremurătoare de perlă presărate de o Lună plină pretenţioasă. Nu mai resimţeam bucuria vie de copil contemplând stelele. Doar le priveam şi-mi simţeam dinţii puternici clănţănind, inspiram violent şi insistent vâjul nopţii. Mă uimea frumuseţea cărării pe care ajunsesem… Dădusem din nou ochii de partea superioară a conacului, îmi lecuiam mai apoi curiozitatea cu privire la cerul din spatele ei.  Pe toată întinderea, negrul crengilor întrerupte din unduit parcă purta cu el o ceaţă nestrăvezie. Mă întorceam să privesc cum degetele picioarelor  palide se încleştau în cearşaful gros de zăpadă şi aşteptam ca psihologia acestei nopţi de iarnă să-şi piardă teoria. Pereţii aşezării erau grunjoşi, ciupiţi de o mână care presărase calciu, cu o textură gri, în jur mirosea a tămâie şi vânat. Dacă mă apropiam de copacul schilod din dreapta conacului, care era depărtat cu cincizeci de paşi, resimţeam aroma păsărilor negre ce cântau diferit în intonaţii, dar calculat şi la răstimpuri exacte. Alimenta grijile bătrânilor şi înălţa cuvios superstiţiile. Mi-aminteam o scenă în care nu adormisem, ascultam întunericul de pe fereastră, şi deodată aud un cânt de cucuvea. Eram o fiică bună şi realistă, dar dintr-o ghiduşie hilară, cu miez de frică, o trezesc pe mama care sforăia deja cu poftă, să-i spun să se întoarcă pe partea cealaltă. Să nu mai doarmă pe cea cu inima, pe stânga. Nu uitasem spusele ei despre cum să nu dorm, şi din ce motiv. Ochii ei închişi erau luminaţi cu gravitate de felinarele aprinse din stradă. Erau ca de ceară. Perdeaua ca o pânză ca şi inexistentă… Cucuveaua cântase până atunci. Mama mă ascultase. Un schelălăit de cucuvele laolaltă a fost resimţit abia pe la cinci dimineaţa…

Nobila armonie a aşezării impresiona novicele din mine. Dar ştiam că se poate mult mai mult de atât dacă aş închide ochii obosiţi de locul din care am venit. Eram un copil năuc de fel, c-o bogăţie de păr, lungă şi ondulată, cu ochii de-o sinceră sperietură verzuie şi fruntea carismtică, buzele subţiri şi pupilele dilatate, în genele mele trăind o mică parte îngheţată din gerul suveran. Imitam în singurătate gesturile pe care am să le împrăştii cu doamna serii. Doamna mea. În acest loc trăia o doamnă.

De acolo până aici am simţit că trebuie să fac doar un pas, şi ajunsesem. O clădire somptuoasă, un monument al acelei doamne obosite şi văduve, care îmi ochise nefericirea şi dorea să mă cruţe de un sentiment mistuitor.  Era puternică prin definiţia ei de martiră, de favorită a durerii, pentru că începea să fie căutată de durere. O auzeam povestind băncilor palide cum îşi dorea mereu pacea precum ceilalţi din jur, însă în decembrie, aprindea lumânarea ca să caute Negrul, împreună cu urletul interior; îşi dorea să aibă întunericul în pahar, ţinându-l bine ca să nu-i fie teamă de răsturnare, nutrind clipa degustării. După ce ar fi trecut de iniţiere, putea să ceară durerii întruchipare în carne, să se contopească, iar eternitatea să nu îi spulbere intensitatea desfătării…

Dulcea amânare mă făcea să aştept gândul să înceteze a mă mai descrie. Nu mă puteam abţine din autoportretizare. Ştiam că va veni timpul în care va trebui să mă scufund, să-mi las mâna în întunericul aşchiilor, alintând crustele uşii masive, ca de schit, să simt nobleţea istoriei şi să trag cortina realităţii, să-mi las sângele curgând pe degete ca să-l lingă următoarele aşchii, injectându-mi singură zâmbetul cu halucinaţii firave.

Fără să îmi dau seama, am strâns pumnul şi am bătut în uşă de patru ori. Îmi îmbrăţişam trupul, controlam sfârcurile care erau tari şi încercam să ţin ochii deschişi. O durere molatecă, atunci, contenea în mine…

9 iunie

se aud cântece la verandă

straşnica însingurare din adolescenţă

chitara parcă verde,

o recunosc de când avea miros de mere…

vino, la verandă,

să ne mângâiem tibiile albe şi limbile în must

să ne curgă până în pupile ca să ne inspire

oare se reîncarnează în amintiri, veranda,

amintiri pe care nu le-am avut niciodată?

ce boală dulce mi-a rămas, cu ciupituri zbârlite în prag…

una care mă extinde până în neant

o maladie pe piele

care ţipă-nfundat, să mai fie o dată

creată cu buze cărnoase de artizanat.

o, tu, agonioză

m-ai dus ca pe o murdărie

în paleta de culori a macilor

a mahonului din depărtarea parcului

acompaniat de stelele albastre

pătând cuvintele din glastre

glastre albe ale frumosului.

şi nu mai ies acum, că nu văd rostul

m-am lipit de verandă…

să-mi cânte vracii

priveam crucile pe întunericul pământului

şi păsări reci cântau din nebunia lor de seară silfidă

vaiete şi spuse, spoite cu lacrimi pe feţe

şi cenuşă stricată de om, în pene.

apuneam cu milă în soarta mea de călător, 

strângând frunzele în mâini eliberate de nimicuri

 şi dansând tacit în mintea înghiţită de suflet

căutând încă acele mărgele dintre pleoape, desprinse din iad.

surâdeau negrele, cu vuietul vegetaţiei subtile

şi al văilor susmărite murmur 

şi-al cerbului de codru sumbru

prin care se intonau blesteme corăbierilor

maleficii violatori de lemn virgin cu aşchii,

ce pluteau acut, spasmodic

plimbându-se pe limbi de ceas

dar scriind barbarism erotic.

frenezie priveau acele aripi încleştate pe ochi, 

în paşnicul trăznet de intemperie…

pământul cutremura până şi cerul de rea voinţă, 

pulberea de boltă, suspina prin a sa vrajă

şi devenise un ritual, a ploua cu necinste pe biblie…

…în timp ce-n altă parte, colb cu colb se săruta 

în aer, la o margine, de geam, neatins a carne,

mirositor de pânze şi insecte cu picioare

fără aripi pe corpul lor.

înfăptuiau chiar linia neclară

a unei case lirice, cu aramă, din zgură, 

pe umbră, într-un tapet de tiran

în vreme ca aceasta, când

se scria necontenit vorba aflată, 

pusă deoparte de la o zeiţă mortuară

că şi eu sunt blestemată

să aştept timpul pentru noaptea 

ce nu va mai permite dimineţi.